Visez

Visez enorm colorat în demență.

Mircea Cărtărescu

Visez și totul pare real. Mii de voci, sute de personaje încearcă să mă țină în lumea lor. Lumea lor se contura în gândurile mele deja otrăvite. Otrăvite de sufletul meu rănit. Rănit de indiferență sau absență. Și mai ales rănit de singurătatea în care mă afund pe zi ce trece.

Visez și mă ascund în acele vise care îmi promit fericirea.

Mă țin captivă, dar nici nu îmi cer eliberarea. Îi cred când ajung să mă asigure că acolo e locul meu. Mă încred în cuvintele lor cum se încrede un bătrân în vorbele unui preot. Nu îi mai văzusem niciodată, dar știam că fuseseră mereu acolo, veghindu-mă atent.

Visez și nu vreau să mă trezesc prea curând. Ador această iluzie în care trăiesc, din care unele persoane vor să mă scoată. Dar eu mă opun, încercând să le demonstrez că acolo este locul meu, respingând ideea de a mă integra în lumea lor. În lumea lor nu sunt acceptată.
Visez oriunde și oricând, în intimitatea camerei mele, înconjurat de oameni în mijloacele de transport. Nu contează pentru mine. Simt nevoie să îi văd lângă mine în fiecare moment, să mă asigure că sunt bine, că pot rezista. Le simt îmbrățișarea caldă, mângâierile duioase.

Visez și pentru prima oară nu simt acel sentiment de siguranță.

Mă simțeam agitată, în imaginația mea apăruse o noua senzație. Nu înțelegeam cum s-a putut întâmpla așa ceva. Am deschis ochii, și el îmi captase privirea. Stătea pe un scaun din tramvaiul 10 cu ochii larg deschiși. Se uita pe geamul murdar de amprente si desene făcute de copii mult prea plictisiți. Era afundat în gânduri și buzele lui se mișcau de parcă avea o conversație cu cineva.

Visele sunt o realitate mai bună! Iar coșmarurile pot fi niște semnale de alarmă. Click aici să afli de ce!

Visez și ceva e neînregulă. Îl visez. Îmi imaginez cum zâmbește și parcă îi aud vocea puțin răgușită. Era pentru prima oară când vedem chipul cuiva în proiecțiile minții mele. Eram speriată. Ceva era greșit. Nu aveam cum să visez un băiat pe care nu o să îl mai văd vreodată.
Visez și simt că e și el acolo. În același tramvai care ne ducea către Eroilor. Simțeam o dorință de a mă așeza lângă el, să îi pun câteva câteva întrebări, să îi aud vocea pe care mi-am imaginat-o noaptea trecută. Și pentru prima oară, am luat o decizie care să schimbe realitatea.
Visez și el e alături de mine. Visăm împreună. Devenise parte din visele mele, dar și din realitatea mea. Mi-l imaginam când nu era lângă mine și îl priveam când era lângă mine. Era cel care a înfrânt toate personajele minții devenind unul.

Visăm și ne povesteam unul altuia ceea ce visam.

Și simțeam că el este cel care o să mă elibereze încet din această lume în care am fost blocată din primii ani ai vieții. Și așa am decis că trebuie să îl ajut și eu pe el. Să îl scap din lumea mult prea frumoasă pe care și-o imagina el.
Visam, eu monștrii care mă țineau captivă spunându-mi că sunt în siguranță , el lumea în care era un erou și salva bătrânei din incendii. Era un erou, eroul meu care mă adusese în realitate, dar era rândul meu să îl salvez pe el.

Trăim și ne bucurăm de fiecare moment fără să simțim prezențe ciudate în jurul nostru. Râdem la fiecare glumă pe care o auzim. Ne facem prieteni. Dansăm pe malul mării la cinci dimineața. Cântăm la fiecare concert la care mergem. Nu mai visăm, trăim ce am visat până acum.

Autor:Dorobanțu Anastasia-Raluca

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!