Visători cu inimi de plumb – văd oameni care nu mai sunt

Ce vreau să spun prin visători?

Scriu despre ceea ce nu voi putea niciodată să spun, despre existența razelor de soare atunci când te pierzi pe tine. Te pierzi, încerci să te regăsești, dar te rătăcești. Ce faci atunci?

Imaginea perfectă pe care am văzut-o cândva mi-a zdrobit aripile. Mi-a zdrobit aripile în momentul în care s-a izbit de zidul realității.

Nu mai există persoane care să stea cu tine la discuții până la 4 dimineața, nici cu care să privești apusul.

Ați fost vreodată lângă oameni pe care credeați că îi cunoașteți, dar ați ajuns la un moment în care nu îi mai recunoașteți? Mi-am dat seama de asta când am văzut oameni ce caută o anumită privire prin mulțime. Oameni care retrăiesc momente ascultând aceeași piesă pe repeat. Oameni care râd fictiv, oameni care sunt transparenți.

Văd oameni, văd oameni care nu mai sunt. 

Văd sute de expresii faciale, priviri inundate de amintiri, zâmbete de copil, visători cu inimi de plumb, nopți cu stele. Multe cuvinte, multe întrebări retorice, multe răni. 

Iluziile mele sunt înalte și colorate. Iluziile mele sunt colorate cu stele pe tavan, cu povești, cu amintiri cărora le-am atribuit un lucru, cu frânturi de vise. Iluziile mele nu depind de oameni. Iluziile mele nu depind de cei care nu vor ști ce e în sufletul meu, nu depinde de cei care nu sunt visători. 

Poate într-o zi, cel care îți este cel mai drag te va întreba dacă ești bine. Te vei întoarce cu spatele și vei spune că da. Vei vrea să știe că nu ești, dar el nu va ști. El nu va vedea ochii tăi în lacrimi, nici frânturile din inima ta. Nu va vedea asta pentru că și el a plecat de mult. Nu va mai fi acolo să îți spună ce zâmbet frumos ai, nici că ești o rază de soare. Te plângi că nu mai vrei să depinzi de nimeni dar mergi pe același drum. Fugi, strigă, lasă-l să plece din inima ta. Te-au durut cuvintele de adineauri, și știi bine de ce. Simți cum cazi în gol, dar nu știi nici măcar de ce o mai faci. 

Nu mă veți cunoaște din ceea ce scriu, și poate nu mă veți cunoaște niciodată îndeajuns.

Nu mă veți cunoaște dacă vorbiți cu mine de câteva ori. Poate mă veți cunoaște ca un trecut alternativ, dar nu veți cunoaște ceea ce sunt eu cu adevărat. Nu vei ști de ce mă apasă o tăcere care îmi taie inima. Dar cu toate astea simt cum urmează să îți cad în plasă, cum urmează să mă ard. Doare, doare să aștepți ceva despre care știi că nu va apărea niciodată. Cu toată durerea, eu îmi iau paharul de vin și aștept. Te aștept. 

Click aici pentru a citi un articol similar!

Nu mai pot scrie, nu mai pot să tot tai textul ăsta de zeci de ori. Dar totuși te întreb, ce fel de om ești? Omul care vrea să se regăsească, căruia îi place să se uite la stele dar nu singur, care se atașează de alți oameni? Ne-am întâlnit din nou. Ne știm, dar nu ne cunoaștem. Ce păcat. 

Autor:Turcu Denisa

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!