Rock-ul nu este pentru „sataniști” – istorie și semnificații

Cred că toată lumea a auzit fraze precum „Rock-ul este pentru sataniști” măcar o data în viață. Unii poate ați spus-o în glumă (sau poate chiar serios) cuiva. Întrebare pe care vreau să v-o pun totuși este: de ce există concepția asta? Și mai important: de ce Heavy Metal-ul și părinții panicați sunt de vină? Întâi de toate, însă, avem nevoie de puțin context.


Începuturile Rock-ului


Prima formă de Rock își are originea, considerabil, în Blues și este, desigur, Rock ‘n’ Roll-ul. Acest gen s-a dezvoltat foarte mult în perioada anilor ’40-’50 și a dat naștere unei întregi generații de tineri “agitați”, care a început să-și exprime sentimentele prin muzică.
Începând cu anii ’50 și continuând până la jumătatea anilor ’60, cântăreți precum Chuck Berry, Eddie Cochran sau Dick Dale au început o mișcare de “îngreunare” a Rock-ului, experimentând cu chitări electrice și acorduri tot mai complicate la chitară, mișcând-ul astfel către o nouă etapă.


Rock-ul Psihedelic


El se caracterizează adesea printr-o încercare de a recrea muzical efectele drogurilor psihedelice asupra minții umane. Astfel, noile melodii încep să sune din ce în ce mai distorsionat, iar sentimentele pe care le produc variază de la calm și pace pană la anxietate și profundă deranjare. Formații precum The Beatles, The Rolling Stones și Pink Floyd sunt printre cele mai cunoscute din acest curent.


Jimi Hendrix aparține de asemenea acestei mișcări, geniul său muzical urmând să inspire nenumărați soliști de-a lungul vremii.
Finalul deceniului aduce cu el o schimbare în ton, unele cântecele începând să abordeze teme mai întunecate, iar liniile melodice să devină tot mai grave.


Heavy Metal


Astfel, apar primele formații Heavy Metal, precum Black Sabbath și Led Zeppelin. Acest gen nou s-a caracterizat prin distorsiuni înalt amplificate, pasaje solo de chitară extinse, beat-uri accentuate,și intensitate generală, creând o senzație de agresivitate.
Din acesta se desprind nenumărate subgenuri, precum Trash Metal-ul sau Black Metal-ul, considerate adesea mai agresive și mai extreme.


Acum că ne-am pus la punct cu istoria : De ce este, totuși, considerat Rock-ul satanist?


Uitându-ne puțin la evoluția sa, putem observa că, încă de la începuturile, el a reprezentat o forma de exprimare a trăirilor și sentimentelor. Mai ales în rândul tinerilor, sentimente precum furia și nevoia de rebeliune au fost din totdeauna firești, iar ei au căutat medii cu care să rezoneze. Astfel, Rock-ul a ajuns să atragă o mulțime de adolescenți ce s-au simțit reprezentați de această muzică. Problema apare, în schimb, când părinții acestora apar în ecuație.

Citește un alt articol marca Think-About „Experimentul Philadelphia – mit sau realitate”, aici!


Din perspectiva părinților, copiii lor erau cât se poate de în regulă până să înceapă să asculte această „muzică zgomotoasă”. Ei nu iau în considerare faptul că ,poate, nu este vina melodiilor că plozii lor par să devină din ce în ce mai neascultători, ci cântecele doar le-au oferit o metodă de exteriorizare pentru zbuciumul deja existent în interiorul lor.


Un alt factor este reprezentat de temele abordate în multe melodii. Acestea variază de la subiecte precum opresiunea, consumul de droguri și sexualitate pană la război sau sinucidere și chiar teme religioase.


Nu în ultimul rând, imaginea este de asemenea foarte importantă. Multe albume (mai ales din categoria Heavy Metal) au pe coperta lor imagini morbide sau cu simbolistică satanică, iar trupele au o costumație țipătoare, dacă nu chiar respingătoare.


Ce trebuie totuși înțeles este că scopul lor nu e de a aduce vreun fel de omagiu demonic sau laudă lui Lucifer. Diavolul este unul ditre cele mai vechi simboluri pentru rebeliune. Astfel, folosirea imaginii sale exprimă idealurile acestui stil muzical, anume revolta împotriva normelor și a regulilor stricte și exprimare liberă.


Rezultate


Ce efecte ar putea avea un gen muzical alert, adesea vorbind despre subiecte „amorale” și uneori însoțit de un aspect ocult, asupra societății? Ei bine, unele destul de mari.
În anii 80’, „războiul împotriva Rock-ului” și-a atins culmile.


Gloate de părinți furioși cumpărau mormane de albume doar pentru a le arde. Unii dintre aceștia, cu legături în politică, au format asociații prin care să forțeze propunerea și/sau aprobarea unor legi și regulamente care să cenzureze sau să elimine întregi cântece și albume de pe rafturile magazinelor.


Pastori și preoți de pretutindeni au început să țină prelegeri despre cum muzica Rock este instrumentul diavolului, prin care atrage copiii de partea sa, iar trupele mesagerii săi.
Media a început campanii prin care promova idei precum „acastă muzică îi face pe copii să se sinucidă” sau „dacă asculți melodiile invers, vei auzi mesaje satanice codate”.


Pe scurt :


Rock-ul a ajuns să fie considerat satanist și nociv din cauza unor mișcări de defăimare asupra sa, bazate pe cel mai superficial nivel al său și născute din opoziția oamenilor pentru nonconforminsm și exprimare liberă.


Autor: Vlad Iancu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Content is protected !!